Naţionalismul, cât de bine temperat?

de Ioan Iercan | in Opinii | 12 Septembrie 2016, 11:26 | 0 comentarii

 Est modus in rebus, există o mă­sură în toate lucrurile. De ce ar face naționalismul excepție? Nu trebuie să facă, dar de aici și până la a condamna în bloc naționalismul ar trebui să fie o cale lungă. Și to­tuși, naționalismul e condamnat și e trecut la capitolul extrema dreaptă.  
Cum s-a ajuns aici? Din cauza ex­ceselor de naționalism de-a lungul istoriei. Cel german din vremea lui Hitler sau cel italian de sub Mu­sso­lini pot fi două exemple extrem de ilustrative. Întrucât excesele na­ționaliste de sub comanda celor doi dictatori au dus la războaie, crime și cuceriri de teritorii, adică la ni­mic bun pentru societatea umană, orice naționalist a început să fie ta­xat fără discernământ, ceea ce este evident o eroare. Pentru că există un naționalism care nu doar că nu dă­unează altora, ci aduce un plus de valoare unui popor care, bineîn­țeles, cunoaște măsura lucrurilor.
În ultima perioadă, constat că orice aplecare a cuiva spre o anume formă de naționalism este condamnată ab initio. N-ai voie să spui că îți iubești țara care te ține sub oblădu­i­rea ei că imediat sar cu gura pe tine tot felul de internaționaliști de proas­tă factură.
 
La noi, naționalismul s-a manifestat sub formă acută în timpul le­gionarilor. Dacă legionarii ar fi știut care sunt limitele în a-și manifesta dragostea pentru patrie, probabil că ar fi avut altă soartă. Excesele la care au recurs, să fim sinceri și îm­pinși de la spate de personaje din afara și dinlăuntrul mișcării, au dus la căderea naționalismului legionar într-o debandadă organizată care s-a soldat cu eșec. Naționalismul lui Ceaușescu, atât cât și-a putut permite România în acea vreme, a ridicat prestigiul țării, dar prestigiul a sucombat din cauza dictaturii co­mu­niste.
 
După revoluție, naționalismul a căzut în mâna lui Vadim Tudor. Fiind cunoscut drept cântăreț al epocii de aur, Vadim nu a reușit să adune valori sub steagul lui. Ro­mâ­nii, cei care simțeau că le curge ceva naționalism prin vine, nu l-au urmat pe Vadim și naționalismul românesc s-a diluat.
Astăzi, Europa se află la răscruce. Uniunea Europeană, cu o conducere fără caracter și fără obiective clare, începe să scârțâie din în­cheieturi. Unele națiuni se simt marginalizate și, de multe ori, chiar insultate de atitudinea liderilor UE, în speță a Germaniei și a Franței. Chiar țări mai mici, cum ar fi Olan­da, bunăoară, vor să dicteze mersul popoarelor din Uniune și asta în baza unor statute pe care Occiden­tul le-a gândit. Est europenii se simt frustrați și trimiși în marginea Uni­u­nii, fără să aibă dreptul la replică. Consecința a fost că naționalismul a început să renască și țări precum Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia încep să nu mai asculte ordinele venite de la Bruxelles.
 
În acest context, România face pași timizi în a-și manifesta nemulțumirile generate de dictatura UE. Aceasta din punct de vedere politic, iar economic vorbind, România a pierdut mult după revoluție din statutul de țară care-și hotăra cât de cât singură soarta. Economia Ro­mâ­niei a decăzut și datorită românilor, dar și datorită multinaționale­lor care au venit la noi să ne ex­ploateze, nu să ne ajute. Cei care au profitat mai mult au fost alții, nu ro­mânii. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând din cauza conducerilor politice care s-au succedat în România. Toate guvernele s-au do­vedit a fi în afara mersului istoriei, iar Occidentul a profitat. Repet, vina a fost și a românilor, sau în primul rând a românilor.
 
Toată istoria postdecembristă s-a desfășurat la voia întâmplării. Au fost distruse fabrici (nu toate erau ”mormane de fier vechi”), agri­cultura a fost decimată, lumea a luat-o razna prin alte țări, totul s-a transformat în brambureală fără cap și fără coadă.
În aceste condiții, se simte ne­voia revigorării națiunii la toate ni­velele și pe toate planurile. Parti­de­le care s-au perindat la conducerea națiunii s-au dovedit impotente și in­teresate doar de soarta proprie, iar soarta țării a rămas de izbeliște. E și firesc ca în țară să se trezească un sentiment național care apare prin firea lucrurilor. Unii oameni se gândesc că această națiune poate mai mult și trebuie găsite metodele prin care naționalismul să devină un stimulent pentru oameni.
Așa că apariția unor partide na­ționaliste – cam prea multe și neu­ni­te – este o urmare firească a stării națiunii. A condamna apariția acestor partide, doar pentru că nu sunt pe placul liderilor UE, mi se pare o atitudine total nepotrivită. Nu am auzit excese în afirmațiile liderilor na­ționaliști, în primul rând pentru că românii nu recurg la excese când este vorba de naționalism.
 
Să fie limpede un lucru: până vine UE să-mi dea de mâncare, eu trebuie să mă descurc cu România și în România. Numai că naționalis­mul ar trebui alimentat cu mândrie și mai ales cu muncă. Fără mun­că și fără eforturi românești vom fi mereu la cheremul altora. La mândria de a fi român, așadar, trebuie adăugată hărnicia și ambiția de a demonstra că nu suntem la cheremul altora.
 
Fără muncă, ambiție, inteligen­ță și dragoste reală pentru țară, na­țio­nalismul nu are nicio valoare și niciun viitor.
  

Comenteaza Printeaza

Noteaza articolul

ziare
ziare-pe-net.ro stiri in timp real!
www.centruldepresa.ro
ziare.com